Te-ai întrebat vreodată cum te uiți la copilul tău sau la copiii pe care îi ai în grijă la grădiniță /școală?
Dacă te-ai întrebat, atunci articolul acesta este despre tine… iar dacă nu te-ai întrebat, a venit momentul să o faci.
Ideea de la care am pornit este puternic conectată la relațiile pe care le observ între părinți și copii în diverse contexte (la locul de joacă, la cabinet etc.). Mărturisesc că în centrul atenției este înțelegerea relației pe care o am cu puștiul din dotare și preocuparea de a găsi răspunsurile cele mai potrivite pentru noi.
Întâlnesc deseori părinți frustrați, furioși, revoltați că au un copil care „niciodată nu înțelege”. Mi-am tot pus întrebarea… Ce se întâmplă? Este despre noi, este despre copil… sau este despre relație? Experiența de consilier școlar, psihoterapeut și mai ales, mamă, a venit cu un răspuns greu de dus.
Am înțeles că de multe ori vedem în locul copilului nostru real, copilul pe care ni l-am imaginat pornind de la normele sociale, de la modelele din familie, de la dorințele neîmplinite, de la faptul că uneori credem că suntem perfecțiunea.
Este ca un pilot automat care, odată activat, ne aburește ochelarii și ne este foarte greu să vedem și să înțelegem care sunt nevoile reale ale copilului din fața noastră. Nu este de mirare că apar frustrarea, rușinea, revolta. Copilul real are grijă să ne atenționeze că este acolo și este chiar foarte diferit de ce ne imaginam.
Copilul imaginar ia naștere în mintea noastră chiar înainte de a veni pe lume. Serge Lebovici a dat acestei reprezentări denumirea de copilul imaginar.
As vrea să te întreb de câte ori i-ai spus copilului tău: „Nu poți fi și tu cuminte??” (așa cum este cuminte în mintea noastră), „Nu semeni deloc cu mine, eu ascultam și învățam, așa am ajuns cineva în viață” sau „Să nu faci ca mine, tu trebuie să ajungi cineva! (eventual doctor, că asta mi-am dorit pentru mine, dar nu am avut condiții)”; „Așa e cel mai bine, acesta este secretul succesului!”.
Dacă te regăsești în tipul ăsta de comunicare, îți poți da singur seama că relația este mai mult despre tine decât despre el, copilul, și nevoile lui reale.
Te provoc să deconectezi pilotul automat și să observi copilul din fața ta:
Ce vezi? Cine este el? Ce îi place lui cu adevărat și ce vrea să fie când va fi mare?
Copilul real este fără trebuie.
În schimb, copilul imaginar este despre trebuie: să recite cinci strofe, nu trei, cu intonație, în fața unei săli pline…; să nu se piardă cu firea la teste (ce înseamnă să îi fie frică din ce moment ce a învățat cu mama?); să ia note mari, cum ia colega de bancă, să se poarte frumos, nu ca x….
Cum ar fi să înțelegem că este firesc să se emoționeze, să fie furios și să gestioneze cu dificultate relațiile până învață, că de noi depinde să îi explicăm ce poate face diferit și mai ales să avem răbdare să exerseze noul comportament și să acceptăm că o poate da și în bară?
Tu, adultule, ce fel de trebuie auzeai când ai fost copil? Cum te făcea asta să te simți? Ce gândeai oare?
Așa învățăm să ne supunem și să luptăm permanent să fim cine trebuie, veșnic nemulțumiți de prestația noastră, anulând ce simțim și gândim. Sau învățăm să ne revoltăm, luptând să fim inversul a ceea ce ni se spune să fim, sfidând autoritatea și încălcând cu satisfacție regulile.
În oricare dintre lupte, pierdem conexiunea cu cine suntem în mod real, uităm să fim liberi și să ne bucurăm de ce trăim.
Dacă am fost un copil supus, îmi pot imagina copilul meu ca fiind la fel, cerându-i vehement să mă asculte pentru că așa zic eu, devenind extrem de rigid și autoritar sau ținându-l dependent, controlând tot ceea ce face (multe reguli), totul, evident, spre binele lui.
La celălalt pol, al revoltei, îmi pot imagina un copil care să facă doar ce vrea el (căci eu nu am putut) și în felul acesta, aleg să nu pun limite, îmi este greu să o fac, devenind astfel un adult permisiv.
Aceste tipuri de relaționare sunt toxice, pentru că nu fac decât să cultive teamă, tensiune, furie, frustrare, să genereze în noi o luptă, un conflict interior între cine suntem și cine trebuie să fim.
Gândește-te dacă îți dorești ca și copilul tău să ducă o astfel de luptă.
Tu alegi cu ce ochelari îl privești și te privești!
Acest articol este despre a fi conștient de sine!
Pancu-Enache Mihaela
Bibliografie:
Lebovici, S. (2006). Arborele vieții: Elemente de psihopatologia bebelușului. București: Editura Fundația Generația
Stahl, S. (2015). Vindecarea copilului interior. București: Editura Litera
Gordon, T. (2014). Părintele eficient. București: Editura Trei
Foto credit: dulciabakery.com/girl in the moon